George PENA

 

George Pena s-a născut la 25 noiembrie 1939 la Drăgăneşti-Vlaşca.

● Studii universitare – Facultatea de tehnologie chimică şi Facultatea de ziaristică.

● Poezie în: Teleormanul literar, Suplimentul Teleomanului, Informaţia Teleormanului, Meandre, Placebo, Singular.

● Publicistică (ştiri, reportaj, interviuri, raid-anchetă) în: Teleormanul, Placebo, Singular.

● Profesor la Şcoala generală Moşteni (1964-1968), la Şcoala generală Botoroaga (1976-1980), la Liceul Drăgăneşti-Vlaşca (1980-2003).

● Director de cămin cultural la Drăgăneşti-Vlaşca (1968- 1976 ).

Membru al Colegiului director al revistelor literare “Placebo” şi “Singular”, între anii: (1995-2003).

● Debut editorial: ,,Seducţie în porţii egale”, poezii, Editura Euro Vida M., 1997, 64p.

● A doua carte de poezie: ,,Reverenţele pelerinului”, Ed. Euro Vida M.,1999, 64p.

● A treia carte de poezie: ,,Risipitorul de lumini”, Ed. Euro Vida M., 2001, 72 p.

● A patra carte de poezie: ,,Dezintegrări sentimentale”, Ed: George Vlaşca, 2004, 120 p.

● A cincea carte de poezie: ,,Triumful iubirii”, Ed. George Vlaşca, 2005, 156 p.

● Inclus în: ,,Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor teleormăneni”,  lucrare scrisă de Stan V. Cristea, Alexandria, Ed. “Rocriss”, 2005.

● În curs de apariţie, un volum de epigrame şi poezie satirică şi un volum de poezii pentru copii.

 

 

Ca între bărbaţi

 

Eu n-am nevoie

de funcţii, de grade,

de decoraţii

sunt omul liniştei

şi-al tăcerii adevărate.

Pentru alte treburi

nu-s născut,

iar dacă ochii

îmi ard uneori

ca toiul verii,

sunt semne

că trăiesc

reverii, hotărât.

Şi n-am nevoie

de funcţii, de grade,

de decoraţii;

sunt poetul liniştei

şi-al tăcerii adevărate.

 

Dragoste mare

 

Dragostea mare tot o port în piept,

arzând, eu sunt căldura ei;

înţelepciunea mi-a grăit s-aştept,

să-i amiros dulceaţa-n anii grei.

 

Mă-nveşnicesc cu Eminescu în şoapte

şi tot însăilez la vers şi mereu;

mă regăsesc în el, abia şi eu,

în zori de ziuă, surghiunit de noapte.

 

 

 

 

 

Legea lui Ohm

 

poetului Mihai Leonte

 

Cândva, Georg Simon Ohm

plăsmuia carate pentru Om:

Considera că, bunăoară, fericirea

e liniară cu bunătatea

şi invers întoarsă cu laşitatea.

 

Şi de-atunci, mereu, omenirea

respectă legea şi iubirea?!

 

 

Declaraţie de intenţie

 

Despicând zenitul

în amiezi de foc

am răsărit ca soarele

din hăuri peste mare,

şi-am ascultat murind

si cântul de cicoare

în omeneasca-mi trudă

fără echivoc.

 

Mi-am adunat uimit

văzduhuri peste moarte

si mi-am răsfăţat durabil

ispita unui loc,

mi-am smălţuit vieţii

înseninare

şi fără de intentii

m-am pierdut in joc

 

 

 

 

Prozodie

 

Nevăzuţi, necunoscuţi

disipăm către uituci;

tânguim între răscruci

neintraţi şi neştiuţi.

 

Dinspre mine înspre tine

doruri, doruri concubine;

trecem veşnicii, faliţi,

păcăliţi si neiubiţi.

 

 

Revelaţie

 

Întindere de vrajă

nostalgică-n sine,

revii în timp

sub ciclul tău firesc;

zilele şoptesc

un început de bine

în suflet –

un dulce har

dumnezeiesc.

 

Din exasperări,

umilit de disperările mari,

fără ezitare

durerile le rup;

tot ma răsfăţ

cu însetarea mea din trup

şi fug întotdeuna

de oamenii bizari.

 

Zbuciumul cetăţii

şi-al dezintegrării în cântec

foşneşte

din dăruirea-chin;

visător elegant

şi boem simpatic,

viaţa mă linşează

puţin câte puţin.

 

 

Dor scufundat

 

Dor de tată şi de mamă,

dor de tinereţea-n goană;

viaţa trece, viaţa vine

ducem rosturi de albine

pentru coaja cea de pâine.

Dor de mamă şi de tată,

dor de dragoste curată;

viersul plânge, viersul râde,

trecem peste hopuri hâde

şi de noi abia se-aude.

 

Dor de părinţii-amândoi

într-o lume cu nevoi;

frunză răsucită-n vânt

ne tot ducem spre pământ

zdrenţuiţi de-un legământ.

Dor de noi şi dor de stele,

dor de ochii dragei mele,

vieţuim, vâslind din coate

peste zi şi peste noapte,

cât putem şi cât se poate.

 

 

 

 

 

 

 

Cu spiritul pur

 

Eu tot am savurat din elixire,

acum fericească şi alţii peste ani;

dintotdeauna am făcut artă pentru artă –

alţii au făcut artă pentru bani.

 

Eu tot am simţit din plin amăgirea,

aşa cum o simt si alţii acum;

speranţa în mine a irizat dăruirea,

singurătatea s-a sublimat în parfum.

 

Eu tot am sorbit, trăitor, armonia,

şi-am iscat nedumerire celor din jur;

cu jind, m-a albit însa duşmănia,

dar iată-mă, imens, cu spiritul pur.

 

 

 

Mângâieri de gală

 

În aur campiile-şi trec strălucirile,

fâlfâiri de granguri adulmecă sudul;

în noi cu dinţii, toate ticăloşirile

îşi mărturisesc prezenţa, absurdul.

 

Naşte-o lume nebună şi pală,

destin adeverit de ce n-o ierţi?

viaţa ne trişează cu mângâieri de gală,

lumea şi-arată colţii şireţi.

 

 

 

 

 

 

 

Câte sunt…

 

Câte sunt şi câte nu-s

toate au ceva de spus;

câte nu-s şi câte sunt

ne ucid fiorii crunt.

 

Zilnic soare-n dimineţi –

toacă viaţa numai vieţi;

investim iubiri imune,

guralivi şi puşi pe bune.

 

Câte sunt şi câte nu-s

ştie numai Cel de Sus.

 

 

Sunt un om

 

Sunt un om

în a doua tinereţe,

şi nu-mi pierd vremea

cu nimicuri;

 

cioplesc versuri

cu acurateţe,

sunt un om

cu risipiri razleţe.

 

Păstrez în suflet

doruri şi fineţe,

ce-n fiorul trudei

trec prin viituri;

 

sunt un om

fără bătrâneţe,

contopit cu rime

şi lecturi.

Axiomă

 

Poezia

nu-i o mură-n gură,

ci odor

cu farmecu-i abil;

 

te osândeşte

la tainică tortură –

poezia

nu-i o mură-n gură.

 

În graţios vârtej,

uşor te fură,

şi toropeşte

în ademeniri febril;

 

poezia

nu-i o mură-n gură

ci odor,

farmecu-i subtil.

 

 

Şi văd…

 

Şi văd că necazurile

mor în cuvinte,

inima mea

în iubiri înfloreşte;

 

las toate dorinţele

să mă alinte,

şi văd că năzuinţele

o iau tot înainte.

 

Întotdeuna pasiunea

nu se dezminte!

Ne tot aruncă

în simţiri împărăteşte;

 

şi văd că febrele

au aceeaşi sorginte,

inima mea –

garoafă – înfloreşte.

 

 

 

Am trăit…

 

Eu am trăit

cum am putut,

şi niciodată

nu m-am plâns;

 

spaima furtunilor

nu m-a ştiut,

eu am trăit

cum am putut.

 

Şi iată, azi,

pot să salut,

ocrotitoarea iubire

ce m-a constrâns;

 

eu am trăit

cum am putut,

şi uite:

am invins.

 

 

 

 

 

 

 

Ca o cobră

 

Am vrut să mă joc şi m-ai certat

simţeam că ard într-un prăpăd de foc;

ochii tăi căprui, deşi m-au ocultat

în lumea mea, îţi păstrez noroc.

 

Am vrut să mă joc şi m-ai certat,

m-ai tras de coamă, mi-ai dat un pumn

te-am necăjit şi totuşi m-ai iertat,

atâta rai tu porţi în sân!

 

Am vrut să mă joc şi m-ai certat,

peste timpuri, vraja sorţii ne aprobă,

şi-ntr-un târziu, cu luna-n scăpătat

te-ai încolăcit pe mine ca o cobră.

 

 

Aceeaşi remuşcare

 

Aşa a fost când ne-am văzut,

unul roşea, celălalt persevera;

stelele în noi câte-au căzut

în ani-lumina ne traversau.

 

Aşa a fost când ne-am sorbit,

unul gând, celălalt idee;

o infinită iubire ne-a pervertit

şi mă fierbi, neomenesc, femee.

 

Aşa a fost când ne-am orbit,

unul încantare, celălalt vibrare,

îmbrăţişarea anunta ceva cumplit –

valsa în noi aceeaşi remuşcare.

 

 

 

Îţi aud

 

Îţi aud sângele, ţi-aud fiorul

cum iradiază în căuşul palmelor

şi cum arde urma unde pui piciorul,

îmbrăţişaţi în magia şoaptelor.

 

Ţi-aud chemarea, înteleg visarea

ademenitoare din privirea-ţi subţire,

peste care s-a zvonit neuitarea

din nefire peste fire.

 

Ţi-aud dorinţa, ţi-aud risipirea,

ascunse ca greierii prin frunze;

şi-s năucit, cum s-a ivit iubirea

înflorind rostirea de pe buze.

 

 

 

Alerg prin viaţă

 

Alerg prin viaţă

hăituit de tine,

şi-mi surâde-n urmă

dăruirea;

 

de focul tău

ce mă susţine,

alerg prin viată

hăituit de tine.

 

M-apropii fericit

de tainele-ţi divine,

şi simt

cum creşte-n juru-mi

împlinirea,

 

alerg prin viată

hăituit de tine –

poezie –

şi-mi surâde-n urmă

preţuirea.

 

 

Tu astăzi ştii

                                                                                                         Tu astăzi ştii că viaţa

statorniceşte o ordine în conjuncturi

după care noi, muritorii,

transcriem rosturi, investituri.

 

Tu astăzi ştii că noi

ne-am contaminat de aspiraţii divine,

ori că adevaratul nostru Dumnezeu

ne-a hărăzit aceste toxine.

 

 

Vis antum

 

Iz de cetini şi de iarbă

sorb ochii mei acum;

ca un fir nătâng de nalbă

se prelinge un vis antum.

 

Fluturând şi eu sub gene

sadic şi pervers suspin;

caut alchimii prin vreme,

riscul e un vis deplin.

 

 

 

 

 

 

Permutări

 

Viaţă, dragoste şi moarte –

vă răsfăţaţi nereţinute!

nemuritoare-s idealurile toate

iar clipele ameţitoare par virtute.

 

Voi ne însoţiţi in ciclic mers,

în salt cuantic vă îndepărtaţi,

când noianul de vise devine vers

pe rug de rime mă incineraţi.

 

 

Decor

 

Munţii-şi văd de treburile lor în zare,

câmpiile mustesc în seve liniştite;

bucuria surprinsă-n reacţii de splendoare

se dezintegrează până şi-n cuvinte.

 

La marginea mişcării ameţită-n visări,

încerc purificarea virtuţilor apte;

tulburat de-o lume, bolnavă de sfidări

mă rog speranţei fără de moarte.

 

Sortite mi-au fost versul, solilocul,

răutatea deghizată-n bunătate,

şi mă înalţ ca pasărea şi focul

spre iubiri de patimi inundate.

 

Mustesc câmpiile în seve liniştite

şi munţii-şi văd de treburile lor;

lacrima mă stinge şi m-aprinde fierbinte

şi mă-nfirip jalon al acestui decor.

 

 

 

La ziua mea!

 

Sănătate

şi mulţi ani, bătrâne!

Ce mai zici

şi ce mai faci?!

 

La suple patimi

şi trairi imune,

sănătate

şi mulţi ani bătrâne!

 

Menirea ta

ce viziuni impune,

e har măreţ

şi rai de vraci;

 

sănătate

şi mulţi ani bătrâne!

Ce mai zici

şi ce mai faci?!

 

25 noiembrie 2003

 

 

Lansări

 

În lirice exerciţii

mă complic,

şi lansez

suave probe;

 

slăvit să fie

acest melic,

în lirice exerciţii

mă complic.

 

Sunt măiestrite

cu tipic,

nu-s abstracte,

nici xenofobe;

 

în lirice exerciţii

mă complic

şi lansez

adevărate probe.

 

 

Lumină absolută

 

lui Mihai Eminescu

 

Tu, Demiurg si-al erei prezente,

prin vremuri de trudă activă;

ne-ai stimulat idei şi concepte

în lumea noastră relativă.

 

Te-au studiat idoli din vaste impărăţii,

ne-ai spulberat prejudecăţi amare;

cu geniul Tău am sfidat gravitaţii

şi-am cucerit Universul în mişcare.

 

Şi dacă azi, un timp şi o durată

ne însoţesc mesaje shimbătoare,

tu ne rămâi lumină absolută

în paradoxuri pios ameţitoare.

 

Tu, Demiurg şi-al erei viitoare

prin vremuri de luptă activă,

ne-ai anulat prejudecăti amare,

în lumea noastră relativă.

 

 

 

 

Rămânem bărbaţi

 

Ne naştem ca să clădim frumosul,

ne naştem din nevoia de noi;

şi sufletu-şi plange Hristosul

acestui picior de plai cu eroi.

 

Ne naştem şi rămânem bărbaţi

acestei trude şi frumuseţi latine,

flămânzi de iubire, de iubire salvaţi

simţim cum viaţa treieră suspine.

 

 

 

Nunta

 

Ziua scurtă, noapte lungă,

mângâie gutuii bruma;

geme vinul prin butoaie,

şi băut se vrea acuma.

 

Într-o curte toţi vecinii

bat pământul melomani;

un ţambal şi o vioară,

dracii-i scoate din ţigani.

 

 

 

Dacă vrei

 

Dacă vrei să vii, frumuseţe, la mine

să te îmbraci cu linişte şi tăcere,

şi mai cu seamă,  tu,  inima

s-o laşi să bată-n voie, cu putere.

 

Am să te-aştept pârjolit cu uimirea

spulberată între distanţe acum;

din nori şi din stele, am să te-adun

precum m-a-ndumnzeit iubirea.

 

Să aduci surâsuri, vestite de buze,

ochii tăi sa clipească ceva sufletesc;

şi dacă-s sfios, să nu te-amuze

că în săruturi am să te zidesc.

 

Şi am să uit capriciile asedierii

mereu întârzierile vor fi prelungi;

tu ai să mă stingi cu îmbrăţişarea vrerii,

cu liniile tale, calde şi lungi.

 

 

Ştiu

 

Ştiu că porţi ascunsă sub bluză

materie incandescentă;

plimbi fiorii din obraz pe buză

printre fulgere absentă.

 

Ştiu că-n ochi porţi flăcări line,

ale unor ne-nţelese şi absurde doruri –

o, mâinile tale alunecă pe lângă mine

stimulând în aer zboruri.

 

Ştiu că porţi pe undeva ascuns

albul tot vibrând pe oase,

ştiu că porţi în fiecare surâs

desfătări misterioase.

 

 

 

 

 

 

 

Întâia oară

 

Caisul înflorit de lângă poartă

cu ramurile pe drumuri,

mi-a pândit copilăria

între dealuri, la marginea liniştei,

şi-n ogradă

l-am adus într-o primăvară

iar când crescu cât mine

atunci înflori

întâia oară.

 

A trebuit apoi să plec,

a trebuit să rămână…

şi astăzi din corn –

viaţa anunţă vreme bună,

una penru el,

alta pentru mine…

şi creştem amândoi

mai înalţi ca zarea.

 

 

Vântul, pământul

 

Rămân cu soarele, cu vântul

cu apele ce-nfulecă pământul;

o adiere caldă, abia trezită

într-un popas de neodihnă.Punte…

Rămân cu speranţa în amintiri

când pacea-n lucruri pare împăcată

într-o lume şi eră zbuciumată.

 

Rămân cu soarele, cu vântul…

cu lumina ce se-mbată pământul.

 

 

 

Sinteză

 

Privire-n foc, urmare soare.

Patimă de jar. Culoare

adâncită-n mal de zare.

 

Mit, legendă sau baladă,

vânt stârnit fără tăgadă,

limită de vis. Şaradă…

 

Piept dâmbat de doruri grele,

aripă de şoim sub stele –

sursă de iubiri rebele.

 

Legănare-n timp de sensuri,

cuplu de trăiri în mersuri,

univers prin universuri.

 

 

Sărut mâna

 

Sărut mâna,

mamă,

mult mi-e dor

de tine;

 

neliniştea

mă cheamă,

sărut mâna,

mamă.

 

Tot mai eşti

bolnavă?!

Tot nu-ţi este

bine?!

 

Sărut mâna,

mamă,

nu ştiu

ce-i cu mine.

 

 

Şi peste timp

 

Ne sărutam

pe sub castanii înfloriţi,

într-un oraş

doar de noi ştiut;

 

doruri şăgalnice

ne-adunau fericiti,

undeva, pe strada gării,

sub castanii înfloriţi.

 

Şi peste timp

ne-am risipit hăituiţi,

fiecare s-a format

aşa cum a putut;

 

ne sărutam

pe sub castanii înfloriţi

cu problemele vieţii –

pline de neprevăzut.

 

 

Fără să ştii

 

Toată noaptea

te-am aşteptat să vii,

ardea cămaşa

pe mine oftând;

 

îţi sărutam regăsirea,

fără să ştii,

toată noaptea

te-am aşteptat să vii.

 

Se aprinseseră

şi stelele târzii,

casa era pustie –

dorul rotund;

 

toata noaptea

te-am aşteptat să vii,

ardea cămaşa

pe mine, ca nicicând.

 

 

 

 

N-o să mă supăr

 

N-o să mă supăr

niciodată pe voi,

că staţi în faţă

şi eu înapoi,

 

ori că prietenii

din biografia mea

poartă pe umeri

epoleţi mai de soi.

 

N-o să mă supăr

niciodată pe mine

că locul meu

s-a ocupat;

 

Când liniştea

mă bântuie bine

admir plăsmuirea

mea de bărbat.

 

Şi n-o să mă supăr

niciodată pe voi,

ca staţi în faţă

şi eu înapoi.

 

 

Am mers

 

criticilor mei

 

Am mers…

dar nu mai merg

prin noapte,

prin noroi şi ceaţă

alunecând mereu,

iar de latră câinii

şi vor să muşte poate,

cu mâinile goale

mă voi păzi

şi eu.

 

 

Să nu uităm

 

Să nu uităm,

niciodată, de unde venim,

de iarbă, de flori,

de casa părintească;

 

zările natale

ne îmbie – fără să ştim –

să nu uităm

niciodată, de unde venim.

 

Reverberează-n noi

dorul sublim,

ciudata nostalgie

de dragoste firească;

 

să nu uităm,

niciodată, gestul unanim,

de-a ne iubi,

limba românească. 

 

 

Fără să ştiţi

 

Trăiesc lângă voi

fără să ştiţi,

respir şi inspir

candoarea vieţii;

 

sunt cel, la care,

tot mai rar zâmbiţi –

trăiesc lângă voi

fără să ştiţi.

 

Mereu singur –

într-o lume de emeriţi –

ţâşnesc sfios

ca zorile dimineţii;

 

trăiesc lângă voi

fără să ştiţi,

respir şi inspir

poezia vieţii.                     

 

 

Mă arde tăcerea

 

E luna lui Cuptor

şi miroase a rodnicie,

pepeni – grămezi –

stau cu burta la soare;

ca să nu mor

de blazare şi sihăstrie,

mă plec vouă

ce m-aţi uitat

cu venerare.

 

Mă arde tăcerea

spânzurată în casă,

iubirea se ceartă

cu marea sfidare;

să nu mi se usuce sufletul,

viaţa să-mi fie frumoasă,

vă zâmbesc vouă

ce m-aţi stimat

cu înstrăinare.

 

Amintirile dragi,

negările hidoase

îmi bântuie fiinţa

pârjolită-n blestem;

ca să-mi fie clipele rai

şi zilele generoase,

vă scriu vouă

acest desuet poem.

 

              

Am rămas…

 

A trecut, s-a dus vârtej

şi toamna asta,

cu grăbite ploi

şi zile-mbujorate;

 

n-o să mă mai certe –

pentru erezii, nevasta,

a trecut, s-a dus vârtej

şi toamna asta.

 

Am rămas în inimă

cu dorul ars şi basta,

cu amintiri rebele

şi răspunderile toate;

 

a trecut, s-a dus vârtej

şi toamna asta,

cu grăbite ploi

şi amăgiri deşarte.

 

 

Tot mai rar

 

O să mă vedeţi tot mai rar,

cum trecerile noastre-s măsurate;

ne omorâm timpul cel avar,

avântu-şi schimbă din karate.

 

O să mă vedeţi tot mai rar,

precum clipele frumoase;

mi-am sorbit norocul din pahar,

nopţile-s mai friguroase.

 

O să mă vedeţi tot mai rar,

ca şi luna-n nori ascunsă,

la simţiri prezente, la ceas bizar,

îmi cheltui amăgirea strânsă.

 

 

 

În dulcele stil clasic

 

Ochii tăi cu jocuri

şi cu iz lunatic,

îmi aţâţă focuri

şi fior simpatic.

 

Ce flăcări ţi-a menit

sângele în vine?

Picură din tine

surâs necontenit.

 

Obrajii în contur,

freamătă visare;

fărâmă de pur

arde-n sărutare.

 

Şi-n patimi păgâne

întreaga ivire,

culege-o iubire

şi-o rugă anume.

 

Ochii tăi cu jocuri,

freamătă visare;

îmi aţâţă focuri –

grabă-n sărutare.

 

 

Condamnat la viaţă

 

Şi nu mai ştiu de mine,

şi nu mai ştiu de tine,

vremea delirează

în ţipăt de cocori;

 

grânele-s setoase,

ceru-i fără nori

şi inima-mi tresare,

nu se mai abţine.

 

Şi nu mai ştiu de tine,

şi nu mai ştiu de mine –

mâhnirile cad toate,

rostogol, la pământ;

 

încă mai e soare

şi nu adie vânt,

şi sufletul mi-i plin,

bucuriile – divine.

 

Şi nu mai ştiu de mine,

şi nu mai ştiu de tine,

şi aştept de-o viaţă,

viaţa care vine.

 

 

Dor

 

Dor de viaţă,

dor de stele;

dor în cântec –

poate jele.

 

Totu-i freamăt

ca o boare,

şi un ţipăt

de cocoare.

 

Urcă timpul,

prins în oră;

are chipul

auroră.

 

Dor de viaţă,

dor de stele;

dor în cântec –

poate jele.

 

 

 

 

 

 

Azi

 

Toţi salcâmii

au dat azi

în floare,

şi vântul

e mâhnit pe frunze;

sufletu-mi arde

în văpăi solare –

iubirea

m-a muşcat de buze.

 

 

Toată viaţa

 

 poeziei

 

Te-am jefuit, te-am tâlhărit,

viaţa toată te-am dorit;

de dor sfâşiat, mă descompun –

nemuririi tale mă supun.

 

Lasă-mi puţinul răvăşit,

vraja iubirii la infinit;

la rugi păgâne şi sfioase –

lasă-mi rimele focoase.

 

Mult te iubesc surioară

în nebunia mea bizară;

fibrele-s mele devorate,

sângerez în tot şi-n toate.

 

Pofte şi patimi laolaltă

răscoliri în mine tresaltă;

şi-nfiori bărbatul generos,

linşat de tine norocos.

 

Te-am dorit, te-am jefuit,

toată viaţa te-am iubit;

la rugi păgâne, fastuoase,

lasă-mi rimele focoase.